Inteligența cognitivă vs Inteligența emoțională .

   S-a afirmat destul de frecvent în diferite publicații, că inteligența emoțională este mai importantă chiar decât inteligența cognitivă, măsurată prin IQ. În general această afirmație vine din direcția specialiștilor în resursa umană și poartă mesajul angajatorilor care, așa cum ați văzut și din intervențiile la Think Education, caută la absolvenții de școală sau universitate anumite competențe și calități, poate chiar mai mult decât cunoștințe.

   Un studiu făcut în 2015 de Delloite University în peste 3300 de companii din 106 țări, privind cerințelor angajatorilor față de resursa umană a evidențiat că există o nevoie generală a unor calități cum sunt cea de leadership, lucru în echipă, rezistență la stres și altele care, într-adevăr țin atât de dezvoltarea inteligenței emoționale cât și altor competențe sau abilități non-cognitive.

  Daniel Goleman, o autoritate recunoscută în domeniul leadership-ului și autorul cărții Lucrând cu inteligența emoțională(Working With Emotional Intelligence, 1998) –„abilitățile conexe IE, mai degrabă decât cele din aria abilităților tehnice sau cele strâns legate de IQ, sunt cele mai relevante competențe atunci când vorbim despre identificarea unui lider abil dintr-un grup de oameni foarte inteligenți. Dacă am trece în revistă competențele pe care companii din toată lumea le-au determinat în mod independent ca fiind cele cu care principalii lor lideri se identifică, am vedea că abilitățile tehnice și IQ-ul coboară înspre coada listei cu cât poziția în cadrul companiei este mairidicată (IQ-ul și abilitățile tehnice sunt indicatori mult mai exacți pentru poziții localizate mai jos pe scara ierarhică).”

  Inteligența emoțională nu este mai importantă decât cea cognitivă în toate domeniile, dar devine mai importantă în domenii cum ar fi acelea în care succesul depinde mai mult de auto-controlul emoțional și empatie.

   În unele domenii cum sunt sănătatea și relațiile cu ceilalți, inteligența emoțională joacă un rol vital în viața noastră, a tuturor, indiferent de profesie.

   Sănătatea, a adulților dar și a copiilor poate fi afectată de factori de risc cum ar fi emoțiile tulburătoare și relațiile toxice. Cele mai recente studii confirmă faptul că cei care reușesc să își guverneze viața emoțională cu calm și stăpânire de sine par a avea avantaje semnificative în ceea ce privește starea lor de sănătate.

  Un alt domeniu este cel al relațiilor inter-umane. Relațiile cu colegi, cu prietenii, relațiile de afecțiune și dragoste, în căsnicie, relațiile părinte-copil – sunt domenii în care chiar și persoane cu un coeficient ridicat de IQ pot face greșeli stupide, dacă le lipsește inteligența emoțională. Când vorbim de acest domeniu, ne putem gândii și la toate profesiile în care relațiile inter-umane și empatia sunt importante, începând cu educația și formarea profesională, dezvoltarea personală, consiliere, mentorat, psihologie, medicină, servicii sociale, industriile creative, artă și cultură, comerț și terminând cu serviciile turistice și de agrement.

   De asemenea, în afară de management, leadership, inteligența emoțională este extrem de importantă în activități în care succesul se bazează pe auto-control și concentrare cum sunt anumite domenii din cercetare sau sporturile.

O frumoasă pledoarie despre necesitatea dezvoltării inteligenței emoționale la copii, în Introducerea cărții scrise de Augusto Curry, Părinți străluciți, profesori fascinanți, o carte pe care aș recomanda cu căldură.

„Există o lume care aşteaptă să fie descoperită în fiecare copil şi în fiecare tânăr. Numai cel care nu se află închis în propria sa lume, reuşeşte s-o descopere.

Generaţia noastră a vrut să dea copiilor şi tinerilor tot ce e mai bun. Am avut vise mari pentru ei. Am căutat să le dăm cele mai bune jucării, haine, plimbări şi şcoli. Nu voiam ca ei să umble prin ploaie, să li se întâmple ceva pe stradă, să se rănească cu jucăriile făcute în casă şi să treacă prin dificultăţile prin care am trecut noi.

Am pus un televizor în sufragerie. Unii părinţi, cu mai multe posibilităţi, au luat câte un televizor şi un calculator în camera fiecărui copil. Alţii au umplut timpul copiilor lor cu multe activităţi, înscriindu-i la cursuri de limbi străine, informatică, muzică.

Aţi avut o intenţie excelentă, doar că nu ştiaţi că aceşti copii aveau nevoie şi de copilărie, aveau nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă. Nu v-aţi imaginat ce mult depind creativitatea, fericirea, îndrăzneala şi siguranţa adultului de matricele memoriei şi de energia emoţională a copilului. N-aţi înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blocau copilăria copiilor voştri.

Am creat pentru copii o lume artificială şi am plătit scump pentru asta. Am creat o serie de consecinţe în domeniul emoţiilor lor, în amfiteatrul gândirii lor şi în planul memoriei lor. Să vedem câteva dintre aceste consecinţe.

Blocarea inteligenţei copiilor şi adolescenţilor

Speram ca, în secolul al XXI-lea, tinerii să fie întreprinzători, să-i ajute pe ceilalţi şi să iubească arta de a gândi. Dar mulţi trăiesc înstrăinaţi, nu se gândesc la viitor, nu sunt entuziaşti şi nu au proiecte de viaţă.

Ne imaginam că singurătatea se va rezolva, întrucât învăţăm limbi străine în şcoală şi ne înghesuim în ascensoare, pentru că muncim şi suntem membri unor cluburi.

Dar oamenii nu au învăţat cum să vorbească despre ei înşişi, le e teamă să se deschidă şi trăiesc încorsetaţi în propria lor lume. Părinţi şi copii trăiesc izolaţi, rareori plâng împreună, sau vorbesc despre visele, mâhnirile, bucuriile şi frustrările lor.

În şcoală, lucrurile stau şi mai rău. Ani în şir, profesori şi elevi trăiesc împreună în sala de clasă, dar sunt străini unii faţă de alţii. Se ascund în spatele cărţilor, caietelor, calculatoarelor. Este oare vina iluştrilor profesori?

Nu! Vina aparţine, aşa cum vom vedea, sistemului educaţional nesănătos, care persistă de secole.

Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile şi insuccesele. învaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să greşească, dar viaţa este plină de contradicţii, chestiunile emoţionale nu pot fi calculate şi nici nu au socoteală exactă.

Sunt tinerii pregătiţi pentru a se confrunta cu o decepţie? Nu! Ei sunt antrenaţi doar pentru succes.

Este imposibil să trăieşti fără probleme. Suferinţa ne poate construi, sau distruge. Trebuie să ne folosim de suferinţă, pentru a construi înţelepciunea. Dar cui îi pasă de înţelepciune, în era informaticii?

Generaţia noastră a produs mai multă informaţie ca oricare alta, dar nu ştim ce să facem cu ea. Rareori folosim această informaţie pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Dumneavoastră faceţi, în timpul liber, ceva care să vă facă plăcere? Căutaţi să vă administraţi gândurile ca să aveţi mai multă pace în minte?

Ne-am transformat în maşini de muncit şi ne transformăm copiii în maşini de învăţat.

Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei

Am făcut din memoria copiilor noştri o bancă de date. Are memoria această funcţie? Nu!

Vom vedea că, timp de secole, şcoala a folosit memoria într-un mod greşit. Există amintire? Numeroşi profesori şi psihologi din toată lumea cred, fără umbră de îndoială, că există amintire. Greşit! Nu există amintire pură a trecutului, trecutul este în permanenţă reconstruit! E bine să fim şocaţi în convingerea noastră de această afirmaţie.

Trecutul este în permanenţă reconstruit în prezent, cu micro sau macro diferenţe.

Vom vedea că, în ştiinţă, există diferite concepte eronate asupra fantasticei lumi a modului de funcţionare a minţii şi memoriei umane. Am convingerea, ca psihiatru şi autor al câtorva teorii de actualitate asupra procesului de construcţie a gândirii, că blocăm inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi, cu excesul de informaţie pe care îl oferim.

Memoria noastră s-a transformat într-un depozit de informaţie inutilă.

Cea mai mare parte a informaţiei pe care o acumulăm nu va fi organizată în memorie şi utilizată în activităţile intelectuale. Imaginaţi-vă un zidar care a adunat toată viaţa pietre, ca să construiască o casă.

După ce a construit-o, nu ştie ce să facă cu grămezile de pietre care i-au rămas. Şi-a consumat cea mai mare parte a timpului, în mod inutil.

Cunoaşterea s-a amplificat şi numărul de şcoli a crescut ca în nici o altă epocă, dar nu producem persoane care gândesc. Majoritatea tinerilor, inclusiv studenţii, acumulează grămezi de „pietre”, dar construiesc foarte puţine idei strălucite.

Nu e întâmplător că au pierdut plăcerea de a învăţa. Şcoala a încetat să mai fie o aventură plăcută.

În paralel, mediile de informare i-au sedus cu stimuli rapizi şi gata preparaţi. Au devenit iubitori de fastfood emoţional. Televiziunea îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun efort, în mijlocul unei incitante partide sportive, în interiorul unei aeronave, în miezul unui război şi în mijlocul unui conflict politic.

Acest bombardament de stimuli nu e inofensiv. El acţionează asupra unui aspect al subconştientului, care în domeniul meu de cercetare, este numit psiho-adaptare, mărind nevoia de plăceri în viaţa reală.

Cu timpul, copiii şi tinerii nu mai găsesc plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice.

Ei trebuie să facă multe lucruri ca să aibă un pic de plăcere, ceea ce generează personalităţi fluctuante, instabile, nemulţumite.

Avem o industrie complexă de petrecere a timpului liber. Ar trebui să avem cea mai fericită generaţie de tineri care a călcat vreodată pe Pământ. Dar am creat o generaţie de nemulţumiţi.

Informăm şi nu formăm

Nu educăm emoţia şi nici nu stimulăm dezvoltarea celor mai importante funcţii ale inteligenţei, cum ar fi: contemplarea frumosului, deprinderea de a gândi înainte de a acţiona, de a expune şi nu de a impune ideile, administrarea gândurilor, spiritul întreprinzător. îi informăm pe tineri – nu le formăm personalitatea.

Tinerii cunosc tot mai mult lumea în care se află, dar nu ştiu aproape nimic despre lumea care sunt ei înşişi.

Cel mult, cunosc salonul de primire al propriei lor personalităţi. Vă puteţi imagina o singurătate mai mare ca aceasta? Fiinţa umană este o străină pentru ea însăşi!

Educaţia a devenit seacă, rece şi fără ingredientul emoţional. Tinerii ştiu rareori să ceară iertare, să-şi recunoască limitele, să se pună în locul celorlalţi. Care este rezultatul?

Niciodată până acum, cunoaşterea medicală şi psihiatrică nu a fost atât de dezvoltată şi niciodată oamenii nu au avut atâtea tulburări emoţionale şi atâtea boli psihosomatice. Depresia rareori atingea copiii. Astăzi sunt mulţi copii deprimaţi şi fără bucuria de a trăi. Preadolescenţii şi adolescenţii dezvoltă obsesii, sindroame de panică, fobii, timiditate, agresivitate şi alte tulburări anxioase.

Milioane de tineri se droghează. Nu înţeleg că drogurile pot să ardă etape din viaţa lor, să-i facă să îmbătrânească rapid pe plan emoţional.

Plăcerile de moment ale drogurilor distrug emoţia care oferă atât de multe trăiri. Am cunoscut şi tratat nenumăraţi tineri consumatori de droguri, dar n-am întâlnit pe nimeni care să fie fericit.

Şi stresul? Nu este ceva neobişnuit să depistăm adulţi stresaţi, dar întâlnim şi tineri şi copii copleşiţi de stres. Ei au în mod frecvent dureri de cap, gastrite, dureri musculare, transpiraţie excesivă, oboseală constantă pe fond emoţional.

Trebuie să reţinem această frază şi să n-o uităm niciodată: În acest secol, rolul psihiatriei va fi cu atât mai important, cu cât este mai slabă calitatea educaţiei.

Ne vom limita să privim pasivi cum industria anti-depresivelor şi tranchilizantelor devine una dintre cele mai puternice afaceri ale secolului al XXI-lea?

Ne vom limita să observăm pasivi cum copiii noştri devin victime ale sistemului social pe care noi l-am creat? Ce e de făcut în această problemă?”.

***

sursa: https://creeracord.wordpress.com